„Temperamentul se transmite prin lapte”? Un citat vechi și ce spune știința de azi

Un citat care sună surprinzător de modern

Într-un pasaj despre alimentația copilului, Ellen G. White formulează o avertizare împotriva angajării unei doici din motive de comoditate. Ideea-cheie este aceasta:

“To a greater or less degree the nurse imparts her own temper and temperament to the nursing child.”

Traducere: „Într-o măsură mai mare sau mai mică, doica își transmite propriul temperament copilului pe care îl alăptează.”

În compilații ulterioare, aceeași idee reapare în formulări apropiate, de tipul:

“She also imparts her temper and her temperament …”

Traducere: „Ea (doica) îi transmite și firea și temperamentul ei …”

Citite astăzi, astfel de propoziții pot părea fie o intuiție extraordinară, fie o rămășiță de mentalitate a secolului XIX. Întrebarea corectă este: ce anume poate însemna, biologic, o asemenea „transmitere”?

Ce confirmă cercetarea modernă: laptele nu este doar „mâncare”

În ultimele decenii, lactația a fost reînțeleasă ca un sistem biologic dinamic. Laptele matern conține nu doar macronutrienți, ci și molecule bioactive (hormoni, factori imunologici, oligozaharide, metaboliți) care pot participa la dezvoltarea sugarului.

Un set de studii influente (în special pe primate non-umane, apoi și la om) a investigat o ipoteză simplă: dacă hormonii din lapte variază, se reflectă asta în diferențe de reactivitate/temperament la pui?

1) Primate (macac rhesus): cortizolul din lapte și temperamentul puilor

Într-un studiu des citat, cercetătorii au măsurat cortizolul din laptele matern și l-au pus în relație cu indicatori standardizați de temperament la pui. Au raportat asocieri între cortizolul din lapte și un profil temperamental de tip „mai încrezător/îndrăzneț” la masculi (în acel eșantion și în acele condiții).

Ulterior, un studiu mai amplu a mers mai departe metodologic: a separat cât a putut efectul „semnalului hormonal” de efectul „energiei disponibile” din lapte. Concluzia majoră: glucocorticoizii din lapte (inclusiv cortizolul) au prezis trăsături de temperament (de exemplu, scoruri mai „nervoase” și mai puțin „încrezătoare”) independent de energia laptelui, cu diferențe de sensibilitate în funcție de sex și de momentul lactației.

Există și rezultate longitudinale care sugerează că nivelurile timpurii de cortizol din lapte pot prezice ulterior anumite aspecte comportamentale/cognitive.

2) La om: asocieri între cortizolul din lapte și temperamentul sugarului

În studii pe oameni, a fost raportată asocierea dintre cortizolul din laptele matern și dimensiuni ale temperamentului sugarului (de exemplu „negative affectivity”), măsurate prin instrumente standardizate.

În cohorta FinnBrain, cortizolul din lapte a fost legat de reactivitatea de frică indusă experimental, iar sexul copilului a apărut ca posibil moderator al relației.

Atunci… „temperamentul se transmite prin lapte”?

Depinde ce înțelegem prin „se transmite”.

Ce NU înseamnă (și cred că nici White nu a vrut să spună asta)

Nu înseamnă că sugarul „devine o copie” a doicii. Chiar fraza citată include o limitare explicită: „într-o măsură mai mare sau mai mică”, adică influență gradată, nu copiere deterministă.

Ce poate însemna rezonabil, în limbaj modern

1. Programare biologică timpurie (probabilistică): unele semnale endocrine din lapte (ex. glucocorticoizi) se asociază cu diferențe de reactivitate/temperament.
2. Îngrijirea vine „la pachet” cu laptele: o doică nu oferă doar lapte, ci și contact, ritm, răspuns la plâns, predictibilitate. Acestea influențează temperamentul, independent de compoziția laptelui.
3. Laptele poate fi și marker, nu doar cauză: cortizolul din lapte poate reflecta contextul matern (stres, somn, suport). Așadar, relațiile observate în studii sunt, în multe cazuri, asociații, nu demonstrații simple de cauzalitate.

Formulat cu rigoare: laptele poate participa la conturarea unor trăsături de reactivitate, dar nu este singurul factor și nu „scrie destinul” psihologic al copilului.

Dar ideea circula și în secolul XIX. De ce contează asta?

Este corect istoric să spunem că idei despre „influența doicii” existau în multe culturi și erau răspândite și în epoca modernă timpurie.

Ce este interesant în cazul pe care îl propui tu în articol este nu faptul că White ar fi inventat ideea, ci că, din multitudinea de idei ale vremii, a folosit una care are un corespondent real în biologie: laptele este un vehicul de semnale, nu doar de nutrienți.

Concluzie

Dacă traducem formularea secolului XIX în biologia secolului XXI, afirmația devine plauzibilă și clară:

• Ellen G. White exprimă, în termenii vremii, ideea că alăptarea nu este doar nutriție, ci și influență subtilă asupra copilului.
• Știința modernă nu confirmă o „transmitere” literală de personalitate, dar confirmă că laptele conține semnale bioactive (inclusiv hormoni) care se asociază cu dimensiuni ale temperamentului și reactivității, atât în studii pe primate, cât și în studii umane.

Bibliografie orientativă (pentru finalul articolului)

• Ellen G. White, The Ministry of Healing – pasajul despre doică și „temper and temperament”.
• Ellen G. White, Counsels on Diet and Foods (compilație) – formulări paralele.
• Lucrări despre glucocorticoizi în lapte și temperament: rhesus macaque (Sullivan/Hinde și col.; Hinde și col. în Behavioral Ecology).
• Lucrări la om despre cortizol în lapte și temperament/reativitate (Grey și col.; FinnBrain/Nolvi și col.).

Secretul din grajd -povestea lui Edward Jenner

Într-un sat liniștit din Anglia, într-o casă cu pereți de piatră și flori la fereastră, s-a născut un băiețel pe nume Edward.

Era un copil cu ochi limpezi și curioși, care iubea tot ce era viu: fluturii, păsările, frunzele care tremurau în vânt.

Tatăl lui era preotul satului, un om blând care îi spunea mereu:

„Edward, lumea din jur e plină de înțelepciunea lui Dumnezeu. Dacă privești cu atenție, o să vezi minuni în cele mai mărunte lucruri.”

Dar când băiatul avea doar cinci ani, părinții lui au plecat amândoi la Domnul. A fost un an plin de lacrimi.

Fratele mai mare, Stephen, l-a luat sub aripa lui și i-a purtat de grijă. Nu i-a lipsit nimic — doar îmbrățișarea părinților.

Așa a învățat Edward că viața poate fi grea, dar că durerea te poate face mai puternic dacă nu fugi de ea.

În loc să se plângă, s-a cufundat în ceea ce iubea: natura.

Zi după zi, mergea pe câmpuri și observa.

Cum își curăță păsările penele. Cum albinele știu drumul spre stup. Cum iarba crește acolo unde lumina e potrivită.

Pentru el, lumea era o carte scrisă de Dumnezeu, iar fiecare vietate era o literă dintr-o propoziție tainică.

Unii copii din sat se plictiseau și spuneau:

– N-ai altceva mai bun de făcut decât să te uiți la furnici?

Dar Edward zâmbea și răspundea:

– Dacă te uiți cu atenție la lucruri mici, înveți să înțelegi și lucrurile mari.

Când a împlinit 8 ani, oamenii mari au hotărât să-l „apere” de o boală cumplită, variola, o boală care omora milioane de oameni.

Atunci nu existau vaccinuri, ci doar o metodă dureroasă: se lua material de la un om bolnav și se introducea sub pielea celui sănătos.

Edward a suferit mult. S-a îmbolnăvit tare. Dar a scăpat cu viață.

Și în inima lui s-a născut o întrebare:

„Doamne, nu există o cale mai bună, mai blândă, de a salva oamenii de boală?”

Anii au trecut. Edward a crescut și a devenit ucenicul unui chirurg. Îi plăcea meseria, dar nu uita niciodată să privească atent în jur.

Într-o zi, o femeie care mulgea vacile i-a spus, râzând:

– Eu nu mă tem de variolă! Am avut vărsat de vacă, și cei ca mine nu se mai îmbolnăvesc niciodată!

Cuvintele ei i s-au întipărit în minte ca o sămânță.

Mulți râdeau de asemenea vorbe, dar Edward nu râdea niciodată de ce nu înțelegea.

„Nu crede tot ce auzi, dar nici nu respinge fără să cercetezi”,

îi spunea odinioară profesorul său din Londra, marele om de știință John Hunter.

Așa că Edward a început să observe și să noteze.

A întrebat oamenii din sat. A văzut cu ochii lui că femeile care făcuseră „boala vacii” chiar nu făceau variolă.

După ani de observații, a avut curajul să testeze.

A luat lichid din pustulele unei femei care avusese vărsat de vacă și l-a inoculat unui băiat de 8 ani.

Copilul s-a îmbolnăvit ușor, apoi s-a însănătoșit.

Câteva săptămâni mai târziu, Edward i-a arătat variola adevărată — dar copilul n-a pățit nimic.

Edward nu s-a oprit aici. A repetat, a notat, a verificat. A vrut să fie sigur.

Apoi a scris totul într-o carte și a trimis-o marilor medici ai Angliei.

Mulți l-au luat în râs.

Au apărut caricaturi cu oameni care, după vaccinare, le cresc coarne și cozi de vacă.

Unii l-au numit nebun. Alții, păcătos.

Dar Edward nu s-a clătinat.

„Adevărul nu se schimbă pentru că e batjocorit”,

spunea el.

Știa că temelia pe care se sprijină era solidă — observația și testul.

Și încet-încet, lumea a început să vadă că avea dreptate.

Oamenii vaccinați nu mai mureau de variolă.

Boala care ucisese milioane a dispărut pentru totdeauna.

Când bătrânul Jenner privea apusul peste dealurile verzi ale Angliei, își amintea de zilele când era copil și urmărea furnicile în iarbă.

Zâmbea și spunea:

„Totul a început cu un ochi care a învățat să vadă și o minte care a învățat să nu creadă orice.”

Povestea este inspirată din viața reală a lui Edward Jenner. 

🌿 Lecția povestii

1. Natura este o carte a înțelepciunii lui Dumnezeu – dar trebuie să o citești cu atenție.
2. Curiozitatea și observația sunt mai puternice decât plictiseala și rutina.
3. Nu crede orice, ci testează. Adevărul rezistă oricărui examen.
4. Necazurile nu te doboară dacă le folosești ca trepte.
5. Când te sprijini pe dovezi și adevăr, nu mai trebuie să te temi de batjocură.